Dorul De Lucian Blaga Comentariu [exclusive] -

În final, rămânem cu acea imagine tulburătoare: dorul ca arbore răsturnat, ale cărui rădăcini se pierd în cer, iar crengile sapă în adâncul uitării – un pom al cunoașterii, dar al cunoașterii prin suferință și neliniște.

Introducere În peisajul liricii românești interbelice, Lucian Blaga rămâne un filozof prin excelență al tainei. Dacă mulți poeți au vorbit despre dor ca pe o suferință personală sau erotică, Blaga reușește să transfigureze acest sentiment într-o dimensiune cosmică și metafizică. Poemul „Dorul” (inclus în volumul „Poemele luminii” , 1919) este o capodoperă a liricii blagiene, în care conceptul de dor devine puntea de legătură între sufletul uman și infinit. Textul Poeziei (pentru referință) Doina sălășluiește în cuget ca un cântec de pustiu. Dorul este un mare singuratic, pe care l-au născut munții. El crește dintre hotare, de subt pământ, ca un arbore-ntors pe dos: cu rădăcinile în văzduh, cu crengile în adânc. Dorul nostru e-un bătrân care plânge. Când apune soarele, se-nalță țipând pe o coastă, dar nimeni nu-i aude glasul și nici nu i-l cunoaște ținutul. Dorul nostru, Doamne, e ca mărul din poveste, care ardea și împietrea în cale la împărat. Dorul – mare amăgire, dar mai mare adevăr, mare cădere, dar mai mare înălțare. Dorul întregește ființa și o preface în chin, este patima și minunea cunoașterii. Dorul este prețul pe care-l plătim pentru c-amu fost sortiți cândva nemuririi. Comentariu și Analiză 1. Tema centrală: Dorul ca principiu ontologic Blaga nu tratează dorul ca pe un simplu dor de ducă sau dor de cineva. În viziunea sa, dorul este o stare primordială a ființei , o amprentă lăsată de „căderea” omului din starea de nemurire. Ultimele versuri sunt revelatoare: „Dorul este prețul pe care-l plătim / pentru c-amu fost sortiți cândva nemuririi.” dorul de lucian blaga comentariu